Soarele se coborase acum sub orizont si umbrele noptii se ridicau fumegand de prin adancurile vailor.A rasarit si luna:enorma,tulbure,parca bolnava,alunecand peste straturi de praf care-i altereaza stralucirea.E o seara frumoasa,linistita,una din acele dulci seri de vara in care simti o adevarata fericire sa te lasi in lumea viselor,sa meditezi asupra lumii si vietii.
Ma uitam la astrul tutelar-luna-si mi-o imaginam ca un tel suprem al omului, fericirea absoluta care nu va putea fi implinita niciodata,care porneste de la tineretea si supararile care-l anima pe om.
Ma uitam la un arbore cu ramurile falnice si il asemanam cu viata omului,cu toate drumurile destinului,cu idealurile lui,varfurile fiind legatura dintre om si spatiul cosmic,intre pamantean si Demiurg.
Si acum ma uit la mine.Ce sunt de fapt?Sunt...o creatie a lui Dumnezeu,o lacrima inteligenta a naturii,un deschizator al cutiei Pandorei care devorez nesatul din dulceata cartilor,pentru a-mi hrani sufletul,o floare,careia,mai devreme sau mai tarziu,flacara vietii i se va stinge,o corabie care pluteste mereu in deriva spre cai necunoscute.
Toti folosim aceste doua cuvinte,,lume" si ,,viata",dar totusi nu stim pe deplin semnificatia lor.Ce este lumea?Ce este viata?Aceste intrebari vor exista mereu,ca amintirea-cea mai frumoasa floare depusa la mormantul iluziilor,care este si cel mai frumos ecou pe care-l poate fredona trecutul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu